Justiţia restaurativă este îndreptată, în primul rând, spre problemele victimei promovând o nouă viziune asupra problemei privind soluţionarea conflictelor penale. Filosofia şi practica justiţiei restaurative se fundamentează pe valori mai vechi cu privire la iertare, promovate de Biblie. O nouă formă acest concept ia în a doua jumătate a sec. XX, fiind legat de experimente ce ţin de repararea prejudiciului şi împăcarea între victimă şi făptuitor. Conceptul de justiţie restaurativă constituie o parte componentă a filosofiei de implicare a comunităţii în soluţionarea problemelor şi a filosofiei participative, cunoscută sub noţiunea de communitarianism. Elementul-cheie în această paradigmă constă în accentul pus pe responsabilitatea
colectivă pentru crearea unor comunităţi mai sigure.

Dacă iniţial conceptul de justiţie restaurativă era identificat cu repararea prejudiciului, în prezent acestuia îi sunt conferite noi conotaţii şi dimensiuni, prezentînd un interes deosebit pentru reprezentaţii sistemului de justiţie. Justiţia restaurativă este un proces prin care părţile implicate într-o anumită infracţiune decid în mod colectiv modul cum trebuie rezolvate consecinţele infracţiunii şi implicaţiile viitoare.

Programul de justiţie restaurativă este definit ca fiind “orice program care foloseşte procese restaurative şi caută să obţină rezultate restaurative”(art.1 din Anexa la Rezoluţia 2002/12 a Organizaţiei Naţiunilor Unite).
Prin proces restaurativ se înţelege “orice proces în care victima şi infractorul, şi cînd este cazul, orice alte persoane sau membrii ai comunităţii afectaţi de infracţiune participă împreună în mod activ la rezolvarea problemelor create de infracţiune în general cu ajutorul unui mediator”.

Rezultatul restaurativ reprezintă un acord la care s-a ajuns ca urmare a unui proces restaurativ. Rezultatele restaurative includ: programe ca reparaţia, restituirea în scopul întîlnirii nevoilor individuale şi în vederea reintegrării victimei şi infractorului (atr.3 din Anexa la Rezoluţia 2002/12 a Organizaţiei Naţiunilor Unite).

Conceptul justiţiei restaurative se regăseşte şi în construcţiile teoretice privind raţionalitatea sancţiunilor penale şi importanţa participaţiei civile în soluţionarea problemelor criminalităţii şi consolidarea normelor de convieţuire. Există câteva chestiuni fundamentale care determină conţinutul fenomenului: Care este esenţa infracţiunii şi care ar trebuie să fie reacţia la această faptă? Cui trebuie să servească sistemul de justiţie şi cum trebuie implicaţi participanţii la acest proces? Cum trebuie să reacţioneze sistemul de justiţie la necesităţile participanţilor şi să reflecte aşteptările societăţii? Care este rolul sistemului profesional al justiţiei în realizarea acestei funcţii, fiind suplinită de rolul cetăţenilor, victimelor şi al făptuitorilor?

Justiţia restaurativă tratează infracţiunea nu numai ca încălcare a legii, dar şi ca o faptă împotriva victimei şi a comunităţii. Pedepsirea celui vinovat, ca o reacţie la infracţiune, s-a dovedit a fi insuficientă, adică problema infracţiunii nu poate fi limitată doar la problema făptuitorului, el fiind considerat un obiect al cercetării şi nu un subiect activ, fapt ce îl limitează în posibilitatea de a se implica şi în procesul de administrare a probelor. În acelaşi aspect, victima, fiind într-un fel reprezentată de procuror, este limitată în libertatea sa de a acţiona, de a prezenta probe, cel mai importantă fiind însă libertatea de a ierta.
Medierea în cauzele penale