Obiectul sesizării
Autorul sesizării invocă neconstituționalitatea unor prevederi ale art. 192 alin. (1) și art. 308 alin. (10) din Codul de procedură penală (CPP). În opinia autorului, impunerea măsurilor asiguratorii ca una dintre condițiile aplicării cauțiunii și deținerea persoanei în stare de arest până la depunerea cauțiunii, contravin art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 25 din Constituție. În funcție de obiectul sesizării, opinia va fi divizată, după cum e și firesc, în două părți.

1) Cu privire la art. 192 alin. (1) din Codul de procedură penală
1.1. Autorul excepției de neconstituționalitate critică norma respectivă sub aspectul necorespunderii acesteia cu prevederile art. 5 par. (3) din Convenția Europeană a drepturilor Omului și art. 25 din Constituție. Criticile de neconstituționalitate pot fi rezumate la condițiile de aplicare a cauțiunii prevăzută de art. 192 alin. (1) și anume: ,,în cazul în care este aplicată măsura asiguratorie pentru repararea prejudiciului cauzat de infracţiune”.

1.2. Pentru examinarea acestui subiect este necesar, în opinia noastră, de analizat câteva aspecte cu tangență la problema dată, care ar putea fi rezumate, sumar, la: natura liberării provizorii; scopul cauțiunii; natura mecanismelor de reparare a prejudiciului cauzat prin infracțiune.

1.3. Natura liberării provizorii. Liberarea provizorie, chiar dacă este prevăzută în art. 5 și nu 6 din Convenție, are la origini prezumția de nevinovăție așa cum a fost redată în Declarația franceză a omului și cetățeanului, dezvoltată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CtEDO) în prezumția libertății - de fiecare dată când se poate de ales între detenție și libertate prioritate are libertatea. Detenția este admisă doar în cazuri excepționale când au fost epuizate toate posibilitățile de a o evita.

Rezumându-ne la obiectul sesizării, observăm că o altă formă a liberării provizorii – cea sub control judiciar - nu impune condiția asigurării reparării prejudiciului, chiar dacă poate la modul teoretic, liberarea provizorie pe cauțiune ar urma să se aplice în condiții dacă nu identice, atunci similare după conținut cu liberarea provizorie sub control judiciar. Prin urmare se face o diferență nejustificată dintre cele două forme ale liberării provizorii, cauțiunea devenind practic inaplicabilă. Acest fapt conduce la concluzia că, și din acest motiv, norma îndreptată spre realizarea prezumției libertății este una mai mult teoretică.

1.4. Scopul cauțiunii. În Boicenco c. Moldovei par 138 Curtea Europeană a constatat o incompatibilitate a art. 191 cu art. 5 par (3) din Convenție, pe motivul imposibilității de a aplica liberarea provizorii pentru anumite categorii de infracțiuni.

Există o jurisprudență consolidată în care în mod clar Curtea Europeană menționează că scopul cauțiunii este să asigure desfășurarea procesului penal și, în special, să asigure prezentarea învinuitului la audieri (a se vedea spre ex. Letellier v. Franța 26 iunie 1991; Lavrechov v. Republica Cehă 20 iunie 2013. ș.a.). În acest sens, nu se neagă faptul că unul din dintre scopurile procesului penal poate fi considerat și soluționarea acțiunii civile. Totuși, latura civilă a infracțiunii, chiar dacă are o legătură cu cea penală, nu neapărat este determinantă pentru soarta dosarului. Instanțele în final pot achita persoana sau înceta procesul. Chiar dacă instanța poate condamna persoana, nu neapărat acțiunea civilă urmează a fi admisă. În acest context, se pare că impunerea măsurilor asiguratorii ca o condiție de liberare provizorie pe cauțiune pare a fi o măsură disproporționată.

1.5. Natura juridică a mecanismelor de reparare a prejudiciului cauzat prin infracțiune. Măsurile asiguratorii, în contextul art. 192 CPP au ca scop restrâns repararea prejudiciului (spre deosebire de scopul general al acestora prevăzut în art. 202 CPP). Prin urmare condițiile impuse de art. 192 sunt aplicabile în cazul existenței unei acțiuni civile. Pe lângă raționamentele expuse în pnc 1.4. cu privire la acțiunea civilă, este necesar de menționat că mai există unele aspecte care, în opinia noastră, ridică semne de întrebare:
a) Natura acțiunii civile impune aplicarea legislației civile la examinarea acesteia. Art. 220 alin. (3) din Codul de procedură penală prevede că hotărârea privind acţiunea civilă se adoptă în conformitate cu normele dreptului civil şi ale altor domenii de drept. Normele Codului civil sau Codului de procedură civilă nu indică (în mod firesc nici nu pot indica) la o eventuală posibilitate de detenție în cazul în care există o acțiune civilă înaintată.

b) Putem fi de acord cu autorul sesizării în ce privește competența exclusivă a subiecților oficiali de a aplica măsurile asiguratorii pentru repararea prejudiciului și, prin urmare, o eventuală renunțare la aplicarea acestora, chiar dacă teoretic poate duce la refuzul aplicării cauțiunii. Aceasta poate avea loc și în cazul când persoana nu dispune de anumite bunuri care ar putea fi obiectul unor măsuri asiguratorii.

c) Potrivit art. 192 alin. (3) pnc 2) cauțiunea garantează plata despăgubirilor băneşti acordate pentru repararea pagubelor cauzate de infracţiune şi plata amenzii. Aceasta ar însemna că, chiar în eventualitatea unei sentințe de condamnare și admiterii acțiunii civile, cauțiunea poate servi ca obiect de despăgubiri.

Concluzie: Se pare că o asemenea condiție imperativă stabilită la aplicarea liberării provizorii pe cauțiune depășește scopul măsurii alternative arestării.

Textul integral al opiniei poate fi consultat aici: Opinie-70g2021.pdf [176,91 Kb] (descarcari: 33)